El iubea pomii.
Îşi aminteşte dintotdeauna dansul frunzelor de platani, în lumina amiezii, crengile pinilor foşnind în vânt şi parfumul salcâmilor înfloriţi, împrăştiat în lungile seri de mai , străbătut de rândunele.
Mai târziu, Pui –de- om, alergând pe cărări şi-a făcut mai mulţi prieteni.
A gustat murele purpurii ale murului negru. A descoperit tandreţea smochinului care face de două ori fructe şi plânge cu lacrimi argintii la cea mai mică rană. Şi-a făcut cuib de vulturi pe ramurile noduroase ale nucilor. Şi-a făurit arcuri din alun şi şi-a umplut tolba cu săgeţi de frasin întărite în foc. A lansat bărcuţe din scoarţă de platani pe apele torentului. A fumat ţigări acrişoare din frunze de soc şi apoi a tuşit pe săturate în spatele frunzişului complice al unui tufiş imens.
I s-a întâmplat chiar să le vorbească pomilor! Chiparosului de la capătul grădinii sau măslinului de la capătul câmpului, care îi ascultau mărturisirile, pe care nu le-ar fi făcut nici părinţilor, nici prietenilor.
Împărtăşea pomului ales marile sale suferinţe care astfel părăseau sufletul lui de copil pentru a se strecura în miezul lemnos al pomului. Moartea pisicuţei dungate, neştiinţa la matematică, plecarea prietenei sale dusă de părinţi departe... lemnul viu aduna toată durerea lui. Astfel, pleca din nou, uşurat de această împărtăşire frăţească a nefericirilor. La fiecare colţ al vieţii sale era plantat un pom, care rămânea pentru totdeauna un străjer în şirul amintirilor. Un tamarisc pentru Franqui pe Mediterană, un portocal pentru Castellon de la Plana, un eucalipt pentru Alger, un arbore de mango pentru Cuba, un măslin pentru Minerva, un pin negru pentru Hamburg, un cedru pentru Beirut, un alun pentru Cervione, un pin - pinyon pentru Roma, un stejar verde pentru Fueva strămoşilor aragonezi.
A ajuns, în fine, la vârsta maturităţii.
Pentru un om, maturitatea este momentul în care devine fructul copt al propriei sale existenţe, plină de reuşite, dar şi de eşecuri în muncă, întâlniri, familie. E vremea când trebuie să-şi organizeze anii de pensie, moment de pauză supravegheată, permisă de societate, înainte de socoteala finală.
De-a lungul drumurilor obişnuite, pe care le parcurgea, la mijlocul căii între casă şi orizont, îl aşteptau pomii.
Omul îi saluta pe toţi cu un cuvânt, cu un gest, pe măsură ce îi întâlnea.
Mai întâi, platanii de la marginea drumului, apoi smochinii, care cresc pe lângă case, migdalii de pe marginea viilor, chiparoşii protectori, pinii din Alpi cu ace moi, măslinii aliniaţi cuminte în îngrăditurile lor de piatră.
Omul îi ştia coborând, ca şi el, din întâia celulă născută în fierberea primelor oceane şi îndrăgostiţi, asemenea lui, de razele soarelui.
Admira aparenta lor imobilitate sub cer, când, în realitate, ei erau, de fapt, nişte călători neobosiţi...
Călători, pomii ?Aşa e!
Migdalul şi măslinul au traversat Mediterana împreună cu foceenii, au fost întemeietori ai Marsiliei! Smochinul? Originar din Asia Occidentală, artist al vorbelor blânde celebrate de scribii faraonului, pomul divin al Pământului făgăduit, venit în vest cu marinarii greci. Platanul? Un turc naturalizat francez în secolul al XIV-lea. Pinul din Alep ? Un libanez. Chiparosul? Un iraniano-sirian debarcat pe coastele noastre cu paşaport greco–roman.
Toţi pomii s-au răspândit peste mare şi au cucerit pământul odată cu seminţele purtate de căruţele negustorilor, de ciocurile păsărilor sau de vânt.
Fără aceşti străini, liniile curbate ale dealurilor noastre n-ar fi reuşit să atragă lumina, hrana noastră ar fi fost monotonă, ştiinţa şi percepţia noastră despre lume, măsurată, iar noi am fi privit altfel cerul.
Omul care iubea pomii încerca să-şi imagineze văile, colinele şi câmpiile îmbrăcate doar în haina foşnitoare ţesută de frasini, arini, stejari, aluni şi tei. El mulţumea zeilor înaripaţi că au pus în sufletul oamenilor şi pomilor patima atât de trebuincioasă călătoriilor.
Din toţi aceşti imigranţi, măslinii erau preferaţii săi. Unul îşi agăţase rădăcinile într-o îngrăditură de calcar, unde se stabilise de secole, scria în grosimea trunchiului său şi în vigoarea ramurilor.
În sat, toată lumea îl cunoştea, ţinea la el. Îi cunoscuse pe primii locuitori de pretutindeni. Fusese martorul tăcut, care privise defilarea cohortelor efemere ale generaţiilor, cel ce autentificase istoria pomilor, marcând-o cu sigiliul inalterabilei sale vieţi.
Veşnicul, astfel fusese numit. Se povestea că supravieţuise cuţitarilor lui Simon de Monfort, torţelor şi imensului val al altoirilor...Supravieţuise!
Omul care iubea pomii se oprea în faţa Veşnicului în fiecare zi, punea mâinile pe trunchiul colosului, de fiecare dată cu impresia că se adresează eternităţii.
Şi iată că într-o teribilă dimineaţă, de un albastru ţipător, o dimineaţă rece de noiembrie, chiar înainte de a ajunge la poteca ce duce către Veşnic, omul avu presentimentul unei drame definitive.
Grăbi pasul. Acolo, în îngrăditura calcaroasă, măslinul nu mai era decât un schelet ars, înălţat în mijlocul unei grămezi de tăciuni...Un foc nepăzit, o nesemnificativă neglijenţă omenească, îl ucisese pe Veşnic.
Omul plecă foarte repede, fără să se întoarcă. Iarna, primăvara, vara, toamna îl văzură urmând drumuri diferite, departe de rugul unde timpul limitat îşi luase revanşa.
Într-o zi totuşi, se hotărî să meargă din nou pe poteca ce-l văzuse adesea meditând în faţa Veşnicului. Simţea dorinţa de a trage linie, de a accepta o dată pentru totdeauna moartea pomului pe care sfârşise el însuşi a-l crede nemuritor.
Se oprise în faţa uriaşului trăsnit şi, maşinal, începu să mângâie o ramură cu frunze calcinate şi avu brusc, sub degete, o senzaţie de prospeţime. Desfăcu mâna: de-a lungul crenguţei, între frunzele chircite, muguri abia desfăcuţi, se întindeau spre lumină. Nu se îndoise niciodată de asta !
Omului care iubea pomii nu-i mai rămăsese decât să coboare în sat pentru a anunţa vestea nemaipomenită: acolo, sus, veşnicul revenea la viaţă.
Pentru veşnicie, el nu se îndoise niciodată de aceasta !
