FICHE PÉDAGOGIQUE
THÈME : Nos modes d’alimentation AUTEUR :
locale Ecole no. 31, Bucarest
Titre de la séquence pédagogique :
Traditions culinaires roumaines
Discipline concernée :
- biologie
- langues roumaine et française
- arts (optionnel)
- éducation technologique
Classe : III-e – VIII-e
Niveau : moyen
Spécialité ou option : optionnel
Évolution possible vers d’autres niveaux de formation :
- évaluation d’ une séquence du projet
- levier vers l’ étape suivante du projet
Classe entière : Demi groupe :
Nombre d’élèves impliqués : 60 élèves
Durée de réalisation du thème : janvier – mars 2010
Place dans la progression du cours : - intégré dans le déroulement des cours scolaires
- extension d’ un cours optionnel
Compétences:
- promouvoir un mode d ‘ alimentation saine et équilibrée par la consommation des fruits et des légumes spécifiques en vue d’ un développement harmonieux des enfants ;
- identifier les plats à base des légumes et fruits choisis
Mots-clés :
- la pomme
- la tomate
Pré-requis :
- capacités normales de réception des éléves impliqués dans le projet
Autres champs disciplinaires :
Utilisation des applications TIC (blog, google.docs, page facebook, site de l’ association VERDECRUD MEDIA
Matériel nécessaire :
- ordinateur
- connexion internet
- portofolios
- décor et accessoires de théâtre
- fruits et légumes
Déroulement de la séquence pédagogique devant élèves :
Gestion du temps
Activité du professeur Activité de l’élève Supports
- présentation du projet – 5 min
- présentation de la deuxième étape – 5 min
- PPT – 10 min
- Collection de recettes – 10min
- théâtre (fragment) 10min
- danse et devinettes – 10 min
- activités pratiques – 30 min (Cette activité s’ est déroulée pendant les activités artistiques)
-
Les enseignants
- ont guidé l’ activité des élèves ;
- ont facilité l’ interaction entre les enfants, les parents et les autres enseignants
Les eleves
- ont conçu le blog et la page facebook ;
- ont réalisé les PPT ;
- ont réalisé la collection de recettes en roumain et français ;
- ont préparé avec les parents et surveillés par les enseignants les plats ;
- ont participé au concours organisé par l’ assoc. VERDECRUD MEDIA
Évaluation :
L’ évaluation a été réalisé par le concours ayant comme thème le recyclage et la protection de l’ environnement.
joi, 25 martie 2010
vineri, 12 martie 2010
Rosia
Nume ştiinţific: Lycopersicon esculentum
Nume comun: Pătlăgeaua roşie (Roşia)
Face parte din fam. Solancee
1.Descriere si Cultura
Pătlăgeaua roşie provine din America de Sud. A ajuns în Europa în secolul al XVI-lea. La început era cultivată doar ca plantă decorativă, deoarece se considera că este o plantă otrăvitoare. Italienii au fost primi care au agreat gustul acestei plante, deşi până în secolul al XVIII-lea mai uşor era să găseşti o roşie în ceaunele vrăjitoarelor decât pe masă. În Statele Unite pătlăgeaua roşie a sosit împreună cu emigranţii din Italia şi Franţa.
Este cultivată aproape la fiecare latitudine geografică, este disponibilă în sute de specii, de la cele uriaşe până la cele de mărimea unei frăguţe, de formă sferică, lunguiaţă, neregulată, cu nervuri, în formă de pară, în culoarea roşie, roz sau galbenă.
În ţara noastră sunt cultivate in sere cand timpul nu le prieste si este frig.
Iar primavara-vara cresc cultivate in gradini.
2.Componenta si Valorile nutritive
Pătlăgelele roşii coapte îşi au culoarea roşie datorită licopenului. Acest pigment natural are puternice proprietăţi împotriva artritei şi a cancerului, în special micşorează riscul apariţiei cancerului glandelor din regiunea picioarelor. S-a dovedit că acest pigment este mai uşor asimilabil din supe şi sosuri decât din roşiile crude.
De asemenea,prin apa din compozitia sa, reprezentand 90% din volumul, rosia aduce in sange, odata cu sarurile alcaline pe care le transporta si in care este foarte bogata si in alte elemente pretioase si necesare pentru a mentine sangele in sare de fluiditate perfecta.
Rosia contine o cantitate de fibra similara celei dintr-o felie de paine alba.
Cercetatori au descoperit ca rosia contine o substanta numita iyopen, cu rol de prevenire la aparitia cancerului, in special cancerul de prostata
100 g de pătlăgea roşie – 19 kcal Conţine amidonul de folos, precum şi calciu, potasiu, fosfor, precum şi foarte multe vitamine A, B, C, şi E în cantităţi mari. S-a confirmat ştiinţific influenţa benefică a pătlăgelei roşii nu numai asupra sănătăţii inimii şi a rinichilor, cât şi asupra regenerării pielii.
3.Istorie si legenda
În secolul 19, apar noi mâncăruri pe bază de legume. Tot atunci apar primele dolma în care leguma de bază este tomata sau pătlăgeaua roşie. La început, când au ajuns în Anatolia, roşiile au fost numite de otomani "vinete europene". Comparaţia dintre tomate şi vinete este însă chiar mai interesantă. Ungurii spun la vinete "tomate turceşti"
Francezii au numit rosiia fructul iubiri “pommes d'amour” , merele dragostei, intrucat credeau ca au propietati afodisiatice.
Nemtii l-au numit fructul paradisului.
Prima rosie s-a copt in urma cu trei mii de ani in Peru, sub soarele fierbinte al Anzilor Cordilieri. Maiasii sunt cei dintai care le-au mutat din salbaticie in gradina, transformandu-le in hrana. De la ei, legumele purpurii au migrat si la alte popoare preistorice ale Americii de Sud, raspandindu-se pe intreg continentul. In Europa, rosiile au ajuns tarziu, abia prin secolul 17, aduse de catre conchistadorii spanioli. In secolul al Xix-lea, au devenit un aliment uzual, pentru ca acum, la inceputul mileniului Iii, sa dobandeasca o noua celebritate, de data asta nu ca aliment, ci ca medicament.
4.Consumul
Este una dintre cele mai des consumate legume în lume. Cel mai sănătos mod de a consuma roşiile este în stare crudă. Conform specialiştilor americani în domeniul hrănirii, un pahar de suc de roşii consumat zilnic vă garantează frumuseţea, sănătatea şi tinereţea. Se recomandă utilizarea roşilor în curele de slăbire, la tratarea bolilor de diabet şi a celor de rinichi.
5.Modalitati de consum
1.Salata
Feliile de rosii se asezoneaza intotdeauna in salata cu ulei presat la rece (de masline sau de floarea-soarelui), deoarece doar in prezenta grasimilor pe care acesta le contine, substante folositoare, cum ar fi licopina sau vitamina E, pot fi asimilate de organism. In general, salata de rosii de gradina (soiuri romanesti) nu are nevoie de altceva, decat putin ulei si putina sare, pentru a i se da gust, doar la rosiile de import, fara gust si aroma, fiind necesara adaugarea de suc de lamaie sau otet. Intr-o cura de rosii se consuma intre 500 si 1000 de grame de rosii pe zi, sub forma de salata si suc.
2.Sucul proaspat
Se poate obtine: cu masina de tocat carnea, filtrand prin tifon rosiile dupa ce au fost bine zdrobite; cu ajutorul mixerului, zdrobind foarte bine (fara a mai filtra) pulpa rosiilor, asa incat sa se formeze o pasta omogena, semi-lichida, care va fi consumata ca atare; cu storcatorul electric centrifugal, obtinand un suc ceva mai limpede si mai lichid, intrucat pulpa este partial retinuta prin centrifugare. Indiferent de metoda prin care a fost obtinut, sucul de rosii trebuie consumat proaspat, cate un pahar (200 ml) inainte de masa sau in timpul mesei, in functie de afectiunea pe care vrem s-o tratam.
3.Bulionul
Se recomanda mai ales sucul obtinut casnic (bulionul), sterilizat prin incalzire si pastrat in sticla etansa, fara conservanti chimici. Acest suc pierde o parte din proprietatile terapeutice initiale ale rosiei (enzimele si mare parte dintre vitamine se degradeaza termic), insa unele substante pretioase, intre care si faimoasa licopina, se pastreaza, dandu-i valente terapeutice bulionului. Se administreaza la fel ca si sucul proaspat.
6.Importanta economica
Ţinând seamă de însuşirile tehnologice, rosiile pot constitui o sursă naturală cu mare pondere în industria alimentară
Nume comun: Pătlăgeaua roşie (Roşia)
Face parte din fam. Solancee
1.Descriere si Cultura
Pătlăgeaua roşie provine din America de Sud. A ajuns în Europa în secolul al XVI-lea. La început era cultivată doar ca plantă decorativă, deoarece se considera că este o plantă otrăvitoare. Italienii au fost primi care au agreat gustul acestei plante, deşi până în secolul al XVIII-lea mai uşor era să găseşti o roşie în ceaunele vrăjitoarelor decât pe masă. În Statele Unite pătlăgeaua roşie a sosit împreună cu emigranţii din Italia şi Franţa.
Este cultivată aproape la fiecare latitudine geografică, este disponibilă în sute de specii, de la cele uriaşe până la cele de mărimea unei frăguţe, de formă sferică, lunguiaţă, neregulată, cu nervuri, în formă de pară, în culoarea roşie, roz sau galbenă.
În ţara noastră sunt cultivate in sere cand timpul nu le prieste si este frig.
Iar primavara-vara cresc cultivate in gradini.
2.Componenta si Valorile nutritive
Pătlăgelele roşii coapte îşi au culoarea roşie datorită licopenului. Acest pigment natural are puternice proprietăţi împotriva artritei şi a cancerului, în special micşorează riscul apariţiei cancerului glandelor din regiunea picioarelor. S-a dovedit că acest pigment este mai uşor asimilabil din supe şi sosuri decât din roşiile crude.
De asemenea,prin apa din compozitia sa, reprezentand 90% din volumul, rosia aduce in sange, odata cu sarurile alcaline pe care le transporta si in care este foarte bogata si in alte elemente pretioase si necesare pentru a mentine sangele in sare de fluiditate perfecta.
Rosia contine o cantitate de fibra similara celei dintr-o felie de paine alba.
Cercetatori au descoperit ca rosia contine o substanta numita iyopen, cu rol de prevenire la aparitia cancerului, in special cancerul de prostata
100 g de pătlăgea roşie – 19 kcal Conţine amidonul de folos, precum şi calciu, potasiu, fosfor, precum şi foarte multe vitamine A, B, C, şi E în cantităţi mari. S-a confirmat ştiinţific influenţa benefică a pătlăgelei roşii nu numai asupra sănătăţii inimii şi a rinichilor, cât şi asupra regenerării pielii.
3.Istorie si legenda
În secolul 19, apar noi mâncăruri pe bază de legume. Tot atunci apar primele dolma în care leguma de bază este tomata sau pătlăgeaua roşie. La început, când au ajuns în Anatolia, roşiile au fost numite de otomani "vinete europene". Comparaţia dintre tomate şi vinete este însă chiar mai interesantă. Ungurii spun la vinete "tomate turceşti"
Francezii au numit rosiia fructul iubiri “pommes d'amour” , merele dragostei, intrucat credeau ca au propietati afodisiatice.
Nemtii l-au numit fructul paradisului.
Prima rosie s-a copt in urma cu trei mii de ani in Peru, sub soarele fierbinte al Anzilor Cordilieri. Maiasii sunt cei dintai care le-au mutat din salbaticie in gradina, transformandu-le in hrana. De la ei, legumele purpurii au migrat si la alte popoare preistorice ale Americii de Sud, raspandindu-se pe intreg continentul. In Europa, rosiile au ajuns tarziu, abia prin secolul 17, aduse de catre conchistadorii spanioli. In secolul al Xix-lea, au devenit un aliment uzual, pentru ca acum, la inceputul mileniului Iii, sa dobandeasca o noua celebritate, de data asta nu ca aliment, ci ca medicament.
4.Consumul
Este una dintre cele mai des consumate legume în lume. Cel mai sănătos mod de a consuma roşiile este în stare crudă. Conform specialiştilor americani în domeniul hrănirii, un pahar de suc de roşii consumat zilnic vă garantează frumuseţea, sănătatea şi tinereţea. Se recomandă utilizarea roşilor în curele de slăbire, la tratarea bolilor de diabet şi a celor de rinichi.
5.Modalitati de consum
1.Salata
Feliile de rosii se asezoneaza intotdeauna in salata cu ulei presat la rece (de masline sau de floarea-soarelui), deoarece doar in prezenta grasimilor pe care acesta le contine, substante folositoare, cum ar fi licopina sau vitamina E, pot fi asimilate de organism. In general, salata de rosii de gradina (soiuri romanesti) nu are nevoie de altceva, decat putin ulei si putina sare, pentru a i se da gust, doar la rosiile de import, fara gust si aroma, fiind necesara adaugarea de suc de lamaie sau otet. Intr-o cura de rosii se consuma intre 500 si 1000 de grame de rosii pe zi, sub forma de salata si suc.
2.Sucul proaspat
Se poate obtine: cu masina de tocat carnea, filtrand prin tifon rosiile dupa ce au fost bine zdrobite; cu ajutorul mixerului, zdrobind foarte bine (fara a mai filtra) pulpa rosiilor, asa incat sa se formeze o pasta omogena, semi-lichida, care va fi consumata ca atare; cu storcatorul electric centrifugal, obtinand un suc ceva mai limpede si mai lichid, intrucat pulpa este partial retinuta prin centrifugare. Indiferent de metoda prin care a fost obtinut, sucul de rosii trebuie consumat proaspat, cate un pahar (200 ml) inainte de masa sau in timpul mesei, in functie de afectiunea pe care vrem s-o tratam.
3.Bulionul
Se recomanda mai ales sucul obtinut casnic (bulionul), sterilizat prin incalzire si pastrat in sticla etansa, fara conservanti chimici. Acest suc pierde o parte din proprietatile terapeutice initiale ale rosiei (enzimele si mare parte dintre vitamine se degradeaza termic), insa unele substante pretioase, intre care si faimoasa licopina, se pastreaza, dandu-i valente terapeutice bulionului. Se administreaza la fel ca si sucul proaspat.
6.Importanta economica
Ţinând seamă de însuşirile tehnologice, rosiile pot constitui o sursă naturală cu mare pondere în industria alimentară
joi, 11 martie 2010
Marul
Nume comun: Măr
Nume stiinţific: Malus domestica
Mărul (Malus domestica) face parte din fam. Rosaceae
Este originar din Asia Centrala si anume din regiunea de nord-vest a munţilor Himalaya. Se găseste in stare spontană (sălbatică) In Europa, Asia şi America, formând păduri intregi de măr sălbatic dar si asociat cu alte specii.
În ţara noastră sunt cultivate peste 40 de soiuri, străine şi autohtone, fiecare cu calităţi nutritive şi gustative distincte: Ionathan, Golden, Starkrimson, Florina, Parmen, Pătule, Creţesc – soiuri autohtone.
Mărul este specia pomicolă care ocupă locul 1 ca suprafaţă cultivate şi producţie intre specile pomicole de climat temperat.
Descriere: -are tulpina inaltă până la 10 metrii cu coroana largă, puternic ramificata;
-frunze ovale cu margini serate şi cu faţa inferioară păroasă;
-flori alb-roz;
-infloreşte in aprilie-mai;
-fructe=poame globuloase, mărimi variate colorate diferit dupa soi.
Datorită conţinutului ridicat în zaharuri uşor asimilabile (fructoză, glucoză, dextroză, zaharoză), polivitamine naturale, săruri minerale şi alte substanţe nutritive, e recomandabil ca merele să fie mult utilizate în alimentaţia populaţiei, atât în stare proaspătă, cât şi în stare prelucrată şi conservată.Mărul prezintă avantajul că poate fi consumat in oricare anotimp si in orice moment al zilei. Calităţile nutritive ale acestui fruct se datorează conţinutului bogat in săruri minerale: potasiu, fosfor, calciu, magneziu, fier si in special calităţilor reduse de natriu, ceea ce-i face fructul deosebit de valoros pentru cardiorenali. De asemenea, se stie că potasiul este atât de necesar unei bune funcţionări a muschiului cardiac, căruia ii fortifică forţa de contracţie. Conţinutul bogat in vitaminele A, B1, B2, C si PP ii conferă mărului veritabile efecte terapeutice.
La români s-a păstrat timp de două mii de ani sintagma „Aur Mara“ din legendele geţilor. În colindele, baladele şi basmele românilor se întâlnesc frecvent merele de aur atât de mult căutate pentru prelungirea vieţii. În basmul lui Petre Ispirescu „Prâslea cel voinic şi merele de aur“, fructele din grădina împăratului erau furate de duhuri rele, iar în basmul „Înşir-te mărgărite“ doi copii de boier se prefac în doi meri.
Merele se consumă cu coajă, unde se găsesc principalele vitamine şi săruri minerale, substanţe care dau un surplus de energie vitalizantă.
Ţinând seamă de însuşirile tehnologice, merele pot constitui o sursă naturală cu mare pondere în industria alimentară. În forme prelucrate, merele se găsesc în gemuri, compoturi, oţeturi, cidru, murături.
Mult utilizate sunt compoturile de mere, fără coajă şi fără sâmburi, cu adaosul unui baton (praf) de vanilie, precum şi sucurile de mere cu adaos de zahăr (în părţi egale), din care se consumă câte două linguri înainte de mese, cu efecte laxative şi pectorale, mai ales la copii.
În gospodării, merele sunt utilizate la prepararea de prăjituri, clătite, tartine, colţunaşi etc.
Gust foarte bun au antreurile cu mere proaspete, combinate cu brânză, smântână, şuncă, nuci şi piper.
Respectul românilor pentru măr reiese din zicala tradiţională care spune că este mare păcat să tai un măr dacă nu plantezi altul în loc. Mărul sădit lângă drum este considerat un arbore sfânt, întrucât dă umbră călătorilor, iar fructele sunt mâncate de cei însetaţi din drum.
În unele regiuni, mărul este numit „pomul Sfântului Ilie“, de aceea nici nu se mănâncă mere până la 20 iulie, ci sunt duse mai întâi la biserică, pentru a deveni mere de aur pe lumea cealaltă.
Mărul s-a bucurat de multă apreciere din partea poporului nostru, lucru dovedit prin numele dat unor localităţi, ca: Poiana Merisor, Valea Mărului etc., ca si prin dragostea faţă de acest fruct, bine oglindită in urarea de Anul Nou, “florile dalbe, flori de măr…”
Elev Florentina Grecu,Scoala nr.31,Bucuresti
Nume stiinţific: Malus domestica
Mărul (Malus domestica) face parte din fam. Rosaceae
Este originar din Asia Centrala si anume din regiunea de nord-vest a munţilor Himalaya. Se găseste in stare spontană (sălbatică) In Europa, Asia şi America, formând păduri intregi de măr sălbatic dar si asociat cu alte specii.
În ţara noastră sunt cultivate peste 40 de soiuri, străine şi autohtone, fiecare cu calităţi nutritive şi gustative distincte: Ionathan, Golden, Starkrimson, Florina, Parmen, Pătule, Creţesc – soiuri autohtone.
Mărul este specia pomicolă care ocupă locul 1 ca suprafaţă cultivate şi producţie intre specile pomicole de climat temperat.
Descriere: -are tulpina inaltă până la 10 metrii cu coroana largă, puternic ramificata;
-frunze ovale cu margini serate şi cu faţa inferioară păroasă;
-flori alb-roz;
-infloreşte in aprilie-mai;
-fructe=poame globuloase, mărimi variate colorate diferit dupa soi.
Datorită conţinutului ridicat în zaharuri uşor asimilabile (fructoză, glucoză, dextroză, zaharoză), polivitamine naturale, săruri minerale şi alte substanţe nutritive, e recomandabil ca merele să fie mult utilizate în alimentaţia populaţiei, atât în stare proaspătă, cât şi în stare prelucrată şi conservată.Mărul prezintă avantajul că poate fi consumat in oricare anotimp si in orice moment al zilei. Calităţile nutritive ale acestui fruct se datorează conţinutului bogat in săruri minerale: potasiu, fosfor, calciu, magneziu, fier si in special calităţilor reduse de natriu, ceea ce-i face fructul deosebit de valoros pentru cardiorenali. De asemenea, se stie că potasiul este atât de necesar unei bune funcţionări a muschiului cardiac, căruia ii fortifică forţa de contracţie. Conţinutul bogat in vitaminele A, B1, B2, C si PP ii conferă mărului veritabile efecte terapeutice.
La români s-a păstrat timp de două mii de ani sintagma „Aur Mara“ din legendele geţilor. În colindele, baladele şi basmele românilor se întâlnesc frecvent merele de aur atât de mult căutate pentru prelungirea vieţii. În basmul lui Petre Ispirescu „Prâslea cel voinic şi merele de aur“, fructele din grădina împăratului erau furate de duhuri rele, iar în basmul „Înşir-te mărgărite“ doi copii de boier se prefac în doi meri.
Merele se consumă cu coajă, unde se găsesc principalele vitamine şi săruri minerale, substanţe care dau un surplus de energie vitalizantă.
Ţinând seamă de însuşirile tehnologice, merele pot constitui o sursă naturală cu mare pondere în industria alimentară. În forme prelucrate, merele se găsesc în gemuri, compoturi, oţeturi, cidru, murături.
Mult utilizate sunt compoturile de mere, fără coajă şi fără sâmburi, cu adaosul unui baton (praf) de vanilie, precum şi sucurile de mere cu adaos de zahăr (în părţi egale), din care se consumă câte două linguri înainte de mese, cu efecte laxative şi pectorale, mai ales la copii.
În gospodării, merele sunt utilizate la prepararea de prăjituri, clătite, tartine, colţunaşi etc.
Gust foarte bun au antreurile cu mere proaspete, combinate cu brânză, smântână, şuncă, nuci şi piper.
Respectul românilor pentru măr reiese din zicala tradiţională care spune că este mare păcat să tai un măr dacă nu plantezi altul în loc. Mărul sădit lângă drum este considerat un arbore sfânt, întrucât dă umbră călătorilor, iar fructele sunt mâncate de cei însetaţi din drum.
În unele regiuni, mărul este numit „pomul Sfântului Ilie“, de aceea nici nu se mănâncă mere până la 20 iulie, ci sunt duse mai întâi la biserică, pentru a deveni mere de aur pe lumea cealaltă.
Mărul s-a bucurat de multă apreciere din partea poporului nostru, lucru dovedit prin numele dat unor localităţi, ca: Poiana Merisor, Valea Mărului etc., ca si prin dragostea faţă de acest fruct, bine oglindită in urarea de Anul Nou, “florile dalbe, flori de măr…”
Elev Florentina Grecu,Scoala nr.31,Bucuresti
Abonați-vă la:
Postări (Atom)